5
octombrie 2013, Galați – Buzău
Jurnalul unei drumeții de neuitat
În dimineața celei de a cincea zi a
lui Brumărel, un grup de 16 elevi din clasele a VI-a B și a V-a B, însoțiți
de prof. Nicoleta Cărăușu și prof.
Florin Dobrescu, au purces la drum, sub auspiciile unei vremi ce promitea a-și
potoli capriciile autumnale. Itinerariul promitea mult: vizitarea a două
mănăstiri, a Vulcanilor Noroioși, a Taberei de sculptură de la Măgura și, mai
ales, un popas literar, cu o întâlnire de suflet la Pârscov, în Casa Memorială
Vasile Voiculescu.
Voia bună și timpul frumos au făcut
ca toate să decurgă minunat. Primul obiectiv, Măn. Rătești a constituit
preludiul unei sâmbete ce nu va putea fi uitată curând. O măicuță cu zâmbet de
catifea și glas ca susurul unui limpede pârâu le-a vorbit copiilor despre
începuturile acelui loc monahal și despre cum se fac bineplăcuți oamenii
înaintea îngerilor și a sfinților.
O rugaciune am închinat lui Dumnezeu și drumul
ni s-a așternut luminat de razele binecuvântate ale soarelui până la platforma
Vulcanilor Noroioși. Ce spectacol grandios al naturii! Aspectul selenar al
ținutului ne-a îndepărtat cu totul de cotidian. Cerul părea mai aproape, iar
bolboroselile încâlcite ale pământului ne întărea convingerea că totul este
viu, că pământul „trăiește” sub picioarele noastre, și este prea docil...
Un popas pitoresc la poalele
Pâclelor Mici ne-a reamintit că nu trecuse decât prima parte a zilei, drept
care, după servirea micului dejun, ne-am pornit iarăși la drum.
Pârscovul, următorul obiectiv, s-a
dovedit a fi un sătuc în care puține case mai păstrează forma veche, cu iz de
șezătoare. Din loc în loc, blocuri sau, mai bine zis, imobile cu două etaje și
pereții spălăciți străjuiau trist drumul asfaltat. Buticuri cu haine atârnate
de cabluri prinse în tavan dădeau ținutului o imagine nu chiar îmbietoare, nici
măcar pentru împătimiții de cumpărături la kilogram. Ciudată alcătuire a locului!
După o intersecție îngrămădită,
chiar în fața unui butic cu nădragi întinși la soare, într-un spațiu foarte micuț,
simplu și arhaic se înfățișa înaintea noastră căsuța din povești: cu pereții
alb-imaculați, cu pridvor de lemn bătrân, pe stâlpii căruia, în partea de
răsărit o iederă cădea în lungi și ușoare valuri pastelate. Curtea mică, simplă
și curată, cu doar câțiva arbori deloc înalți părea asemenea frunții poetului greu
încercat în amurgul vieții, tăcută și senină. Eram așteptați: dna Gorgan, ghida
noastră, inginer de profesie, fără legatură directă cu literatura, dar
pasionată de prestigioasa personalitate a poetului ce s-a născut și a copilărit
în această casă, dl scriitor și critic literar, Gheorghe Postelnicu, pe care
noi l-am descoperit dinainte, prin cartea domniei sale, „Viața lui Vasile
Voiculescu” și dna Elisabeta Postelnicu, soția scriitorului și redactorul
revistei culturale locale, „Întrezăriri”.
Ca și cum ne-am fi cunoscut de o
veșnicie, dialogul nostru a început firesc. Pășind sfielnic, fiecare dintre noi
printre frunzele iederei amăgite de mângâierile vântului de toamnă, am trecut
pragul casei. Tăcerea patriarhală îndemna parcă la rugăciune. Și ghida nostru
începu a ne vorbi... despre mama poetului, despre prietenii lui, despre primele
versuri, despre primele studii... Eram cu totul captați, iremediabil cuceriți.
Vocea doamnei, vădit emoționată, vibra. Copiii erau familiarizați de acasă cu
universul voiculescian, dar ce se prezenta era fascinant. Pe rând, mai fiecare
a citit câte ceva. Cu o fantastică fermitate a cuvântului, dl scriitor aducea
detalii biobliografice, mai puțin cunoscute.
Am ieșit în curte. Soarele amiezii
era ademenitor. Cuvintele curgeau neîntrerupt și deloc grăbit. Versurile
poetului mistic se împleteau cu frânturi de biografie și acorduri de chitară,
bine dirijate de dl Dobrescu pe strunele măiestre. Nimeni nu știe cum s-au
scurs trei ore... Interesul și buna-cuviință a copiilor au lăsat impresii
deosebit de plăcute gazdelor. Pe
carnețelul în care fiecare elev, conștiincios, își notase de acasă și de aici
câte ceva despre poetul și doctorul fără de arginți, cucernicul Vasile
Voiculescu, dl Postenicu, a lăsat dedicații cu autograf, în mod personalizat,
după firea și implicarea copilului.
Am plecat într-un final și de acolo,
simțindu-ne cu certitudine mai bogați sufletește. Am parcurs prin pădure un
drum cu multe serpentine, pănă ce am ajuns la porțile Mănăstirii Ciolanu,
străjuită în abele părți, pe spații largi, pierdute printre arbori în pădure,
de cele 250 de sculpturi ale renumitei tabere de la Măgura. Un joc de-a
alergatul și de-a ghicita s-a încins deîndată: ce reprezintă blocul
contorsionat de piatră, tăiat cu migală de meșteri cu numele înregistrat pe
tăblițe, cine-i autorul, cu cine seamănă etc.
Și nu ne-ar fi ajuns timpul, dacă nu era foamea care ne mai dădea
târcoale și mai ales nu era promisiunea staționării pentru zbenguire în
poienițele nu foarte departe de locul în care ne aflam.
Am părăsit, așadar, tabăra cu
tăcutele figurine de piatră și ne-am îndreptat spre poarta de lemn bogat și
frumos sculptată a mănăstirii. Eram curioși să vedem icoanele de la
catapeteasmă, despre care știam că poartă semnătura renumitului pictor român,
Tătărăscu. Dar n-am ajuns la altar. Slujba de seară era începută. În biserică
domnea armonie deplină. Din strana dreaptă se auzeau glasurile molcome și dulci
ale călugărilor. Un bătrân monah, cu chipul cernit, cuvios ca al sfinților din
icoană citea dintr-o carte sfântă. Prea ireală era pacea... nimeni n-a îndrăznit să o tulbure.
Fără cuvinte, înțelegându-ne toți din priviri, am sărutat Evanghelia, așezată
în mijlocul bisericii, ne-am rugat după puțina noastră pricepere și am ieșit
din incintă.
Am urcat în mașină, dar n-am
schimbat multe vorbe, că am și ajuns în poenița promisă. Mâncarea s-a consumat
repede, cheful de joacă era năstrușnic. Rapid s-au făcut echipe, s-au împărțit
sarcini și zbenguiala era în toi. Cu siguranță, energia de peste zi rămasă
neconsumată, în treizeci de minute s-a risipit. N-am dorit să mergem
pe-ntuneric, pe drumul spre casă. Cerul era senin și plăcut.
La începutul nopții, când oboseala
și emoțiile zilei căutau să ne îndemne la somn, mașina noastră a ajuns în fața
școlii, de unde ne-a luat. Cu urări de noapte bună și dorința teribilă de a împărtăși
familiei cele trăite în excursie, ne-am risipit fiecare pe la casele noastre.
A fost, cu certitudine, o zi de
neuitat!
Prof.
Nicoleta Cărăușu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu