5 nov. 2013

Jurnalul unei drumeții de neuitat



5 octombrie 2013, Galați – Buzău

Jurnalul unei drumeții de neuitat

            În dimineața celei de a cincea zi a lui Brumărel, un grup de 16 elevi din clasele a VI-a B și a V-a B, însoțiți de  prof. Nicoleta Cărăușu și prof. Florin Dobrescu, au purces la drum, sub auspiciile unei vremi ce promitea a-și potoli capriciile autumnale. Itinerariul promitea mult: vizitarea a două mănăstiri, a Vulcanilor Noroioși, a Taberei de sculptură de la Măgura și, mai ales, un popas literar, cu o întâlnire de suflet la Pârscov, în Casa Memorială Vasile Voiculescu.
            Voia bună și timpul frumos au făcut ca toate să decurgă minunat. Primul obiectiv, Măn. Rătești a constituit preludiul unei sâmbete ce nu va putea fi uitată curând. O măicuță cu zâmbet de catifea și glas ca susurul unui limpede pârâu le-a vorbit copiilor despre începuturile acelui loc monahal și despre cum se fac bineplăcuți oamenii înaintea îngerilor și a sfinților.
             O rugaciune am închinat lui Dumnezeu și drumul ni s-a așternut luminat de razele binecuvântate ale soarelui până la platforma Vulcanilor Noroioși. Ce spectacol grandios al naturii! Aspectul selenar al ținutului ne-a îndepărtat cu totul de cotidian. Cerul părea mai aproape, iar bolboroselile încâlcite ale pământului ne întărea convingerea că totul este viu, că pământul „trăiește” sub picioarele noastre, și este prea docil...
            Un popas pitoresc la poalele Pâclelor Mici ne-a reamintit că nu trecuse decât prima parte a zilei, drept care, după servirea micului dejun, ne-am pornit iarăși la drum.
            Pârscovul, următorul obiectiv, s-a dovedit a fi un sătuc în care puține case mai păstrează forma veche, cu iz de șezătoare. Din loc în loc, blocuri sau, mai bine zis, imobile cu două etaje și pereții spălăciți străjuiau trist drumul asfaltat. Buticuri cu haine atârnate de cabluri prinse în tavan dădeau ținutului o imagine nu chiar îmbietoare, nici măcar pentru împătimiții de cumpărături la kilogram. Ciudată alcătuire a locului!
            După o intersecție îngrămădită, chiar în fața unui butic cu nădragi întinși la soare, într-un spațiu foarte micuț, simplu și arhaic se înfățișa înaintea noastră căsuța din povești: cu pereții alb-imaculați, cu pridvor de lemn bătrân, pe stâlpii căruia, în partea de răsărit o iederă cădea în lungi și ușoare valuri pastelate. Curtea mică, simplă și curată, cu doar câțiva arbori deloc înalți părea asemenea frunții poetului greu încercat în amurgul vieții, tăcută și senină. Eram așteptați: dna Gorgan, ghida noastră, inginer de profesie, fără legatură directă cu literatura, dar pasionată de prestigioasa personalitate a poetului ce s-a născut și a copilărit în această casă, dl scriitor și critic literar, Gheorghe Postelnicu, pe care noi l-am descoperit dinainte, prin cartea domniei sale, „Viața lui Vasile Voiculescu” și dna Elisabeta Postelnicu, soția scriitorului și redactorul revistei culturale locale, „Întrezăriri”.
            Ca și cum ne-am fi cunoscut de o veșnicie, dialogul nostru a început firesc. Pășind sfielnic, fiecare dintre noi printre frunzele iederei amăgite de mângâierile vântului de toamnă, am trecut pragul casei. Tăcerea patriarhală îndemna parcă la rugăciune. Și ghida nostru începu a ne vorbi... despre mama poetului, despre prietenii lui, despre primele versuri, despre primele studii... Eram cu totul captați, iremediabil cuceriți. Vocea doamnei, vădit emoționată, vibra. Copiii erau familiarizați de acasă cu universul voiculescian, dar ce se prezenta era fascinant. Pe rând, mai fiecare a citit câte ceva. Cu o fantastică fermitate a cuvântului, dl scriitor aducea detalii biobliografice, mai puțin cunoscute.
            Am ieșit în curte. Soarele amiezii era ademenitor. Cuvintele curgeau neîntrerupt și deloc grăbit. Versurile poetului mistic se împleteau cu frânturi de biografie și acorduri de chitară, bine dirijate de dl Dobrescu pe strunele măiestre. Nimeni nu știe cum s-au scurs trei ore... Interesul și buna-cuviință a copiilor au lăsat impresii deosebit de plăcute  gazdelor. Pe carnețelul în care fiecare elev, conștiincios, își notase de acasă și de aici câte ceva despre poetul și doctorul fără de arginți, cucernicul Vasile Voiculescu, dl Postenicu, a lăsat dedicații cu autograf, în mod personalizat, după firea și implicarea copilului.
            Am plecat într-un final și de acolo, simțindu-ne cu certitudine mai bogați sufletește. Am parcurs prin pădure un drum cu multe serpentine, pănă ce am ajuns la porțile Mănăstirii Ciolanu, străjuită în abele părți, pe spații largi, pierdute printre arbori în pădure, de cele 250 de sculpturi ale renumitei tabere de la Măgura. Un joc de-a alergatul și de-a ghicita s-a încins deîndată: ce reprezintă blocul contorsionat de piatră, tăiat cu migală de meșteri cu numele înregistrat pe tăblițe, cine-i autorul, cu cine seamănă etc.  Și nu ne-ar fi ajuns timpul, dacă nu era foamea care ne mai dădea târcoale și mai ales nu era promisiunea staționării pentru zbenguire în poienițele nu foarte departe de locul în care ne aflam.
            Am părăsit, așadar, tabăra cu tăcutele figurine de piatră și ne-am îndreptat spre poarta de lemn bogat și frumos sculptată a mănăstirii. Eram curioși să vedem icoanele de la catapeteasmă, despre care știam că poartă semnătura renumitului pictor român, Tătărăscu. Dar n-am ajuns la altar. Slujba de seară era începută. În biserică domnea armonie deplină. Din strana dreaptă se auzeau glasurile molcome și dulci ale călugărilor. Un bătrân monah, cu chipul cernit, cuvios ca al sfinților din icoană citea dintr-o carte sfântă. Prea ireală era  pacea... nimeni n-a îndrăznit să o tulbure. Fără cuvinte, înțelegându-ne toți din priviri, am sărutat Evanghelia, așezată în mijlocul bisericii, ne-am rugat după puțina noastră pricepere și am ieșit din incintă.
            Am urcat în mașină, dar n-am schimbat multe vorbe, că am și ajuns în poenița promisă. Mâncarea s-a consumat repede, cheful de joacă era năstrușnic. Rapid s-au făcut echipe, s-au împărțit sarcini și zbenguiala era în toi. Cu siguranță, energia de peste zi rămasă neconsumată, în treizeci de minute s-a risipit. N-am dorit să mergem pe-ntuneric, pe drumul spre casă. Cerul era senin și plăcut.
            La începutul nopții, când oboseala și emoțiile zilei căutau să ne îndemne la somn, mașina noastră a ajuns în fața școlii, de unde ne-a luat. Cu urări de noapte bună și dorința teribilă de a împărtăși familiei cele trăite în excursie, ne-am risipit fiecare pe la casele noastre.
            A fost, cu certitudine, o zi de neuitat!

Prof. Nicoleta Cărăușu














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu